Glennard nu gândise nici un plan de acţiune – avea de gând să se lase pur şi simplu purtat de ape. Şi amândoi se lăsară purtaţi fără grabă de cursul domol al amintirilor; ea părea că nu participă, lăsându-l pe el să-şi croiască drum prin cărările întortocheate ale trecutului. În cele din urmă îi aduse aminte că trebuie să pună capăt acestei incursiuni. Glennard se ridică în picioare şi rămase uitându-se la ea cu aceeaşi nesiguranţă în suflet. Îl obosise deja – întotdeauna îl obosea – şi totuşi nu era convins că dorea s-o vadă plecând.
-S-ar putea să nu te mai văd niciodată – îndrăzni el să apeleze la compasiunea ei.
Privirea ei îl învălui.
-Iar eu te voi vedea mereu… mereu.
-Atunci de ce pleci…? rosti el fără să vrea.
-Ca să fiu mai aproape de tine – răspunse ea; şi cuvintele ei îl concediară asemeni unei uşi care se închide.
Uşa nu avea să se mai deschidă niciodată; dar cu timpul, Glennard reuşi să zărească printr-o crăpătură lumina mereu vie a unei raze ce-şi croia drum către trecutul care consumase atât de puţin din resursele memoriei sale. [...]
trad. Ioana Rotaru






